Amuzant instructorul asta de sport, cum ia el peste picior singurul si ditamai locul unde oamenii invata, culmea, lucrul de care le este cel mai frica.
Poate din cauza asta este si atat de amuzant, te-ai fi asteptat sa gasesti numai fete crispate, cazute, suflete grele.
“Da, da, i-am pus sa danseze din fundulete, pe barbati in fustite iar femeile goale langa piscina. Asa ca data viitoare poate aveti grija sa vina mai multi, altfel o sa te alaturi si tu. Vreau sa vad oamenii miscandu-se! Si vezi ca astazi au fost atat de putini incat se rosisera toti de rusine, asa dezbracati cum erau, gandind probabil ca orice se poate intampla.”
La celalalat fir al liftului receptionera radea. Gluma veche deci.
Dar mie nu-mi vine sa rad, doar zambesc relaxata – o data luata decizia de a porni in calatorie – si, in acelasi timp, concentrata pe tot ce apare in jurul meu. Primul lift si singurul panoramic. Urca si pare asezat in centrul cladirii gigant.
Sunt cu ochii pe usile interepisodale, trebuie sa gasesc pe cineva care ma poate conduce mai departe sau, daca am noroc, chiar ingerul care mi-a fost desemnat, ca fiecaruia dintre cei aflati aici.
Mi-a fost destul de greu sa imi gasesc curajul de a pleca prin hotelul asta spital, dar apoi m-am gandit ca eu sunt singura care pierde.
Chiar daca am ramas cu convingerea, in sinea mea, ca in felul asta lucrurile se vor apropia mai repede de sfarsit.
Nu mi-am dat seama de la inceput cine e, avea acel batic specific vedetelor mari care n-au mai aparut din antichitate parca, un batic de matase vintage, croit intr-un triunghi foarte ascutit, cu colturile lungi legate la spate cazand pe rochia si ea de matase. Neagra cu flori rosii mari. Si gratia si frumusetea unei Monica Bellucci mult mai firava. Era superba si buna! Ceva mai frumos nu mi-as fi putut dori.
Era asezata pe mocheta hotelului, sprijinindu-se intr-o mana, cu picioarele sub ea si parea ca ma asteapta intr-un fel in care ma facea sa cred ca acela era momentul perfect, singurul destinat sa ne intalnim. Destinat de mai mult de un veac.
N-am vorbit nimic, ea radea cu o prietena care ne-a insotit pana la ultimul spatiu interepisodal, cel cu rol de test probabil, nu am auzit nimic din ceea ce isi spuneau si brusc m-am trezit ca intr-un fel de hora a ielelor, numai ca una in miscare permanenta, spre lifturi care ieseau din si intrau in alte lifturi, ca niste lamele.
Uneori duceau spre spatii foarte extinse, cu multi oameni resemnati care se miscau incet. Un fel de parcuri cu sali de mese.
Nu-mi aduc aminte niciun cuvant schimbat cu vreuna dintre ele, doar ca la un moment dat era sa pierd liftul pentru ca nu pasisem langa ele pana sa expire timpul limita. Prietena ingerului meu avusese pentru o clipa o expresie trista si incruntata. De la acel lift n-am mai vazut-o.
L-am prins cu un pahar din carton, cu cafea, pe care l-am introdus in chiar ultima secunda intre spatiul minuscul dintre usi si apoi am izbucnit din nou in ras si veselie, toate trei. Daca nu l-as fi prins as fi pierdut dreptul la intalnirea cu El. Asa era regula aici.
In aceeasi zi am facut o injectie in spate – si-acum ma mai intreb daca nu a fost un tatuaj – si prima sedinta de tratament “sub piele”.
In timp ce eram asezata pe scaunul inalt, regesc, si el dintre-o piela alba, foarte alba, si o asistenta imi facea o injectie pe sub pielea decopertata a unui deget iar alta sectiunea in brat, pentru inceperea tratamentului, langa mine un baietel isi strangea si zguduia tare bunica sa nu se duca.
Ma uitam peste tot, nu curioasa, nu dupa altii, intelesesem perfect ce se intampla si ce urmeaza o data cu prima sedinta.
Eu ma uitam dupa iubitul meu. Pe el il cautasem si ca sa ajung la el fusesem nevoita sa gasesc ingerul, apoi sa nu pierd lifturile.
Si cu toate ca dorul nu ma parasise nicio clipa niciodata, acum nu mi-era frica de moarte cat imi era frica sa nu apara EL si sa ma vada apropiindu-ma in felul asta de sfarsit.
Sfarsit!
.
Likes, shares, comments. Sa ceri sau sa nu ceri?
Citeam astazi seria articolelor publicate de Digital Iq Ads despre administrarea paginilor de Facebook, printre care si cel cu Vlad Popovici, si mi-a atras atentia afirmatia:
De obicei impartasesc parerile lui Vlad intr-o foarte mare proportie, insa de data asta, cred ca a cere ca fiecare postare sa aiba call to action e ca si cum ai cere unui prieten sa fie tot timpul de acord cu tine. Si zic asta pentru ca in viziunea mea, pentru ce se intampla si ce ar trebui sa fie o pagina de brand, cuvantul cheie ar trebui sa fie in primul rand discutie. Iar discutia n-ar trebui sa fie in niciun caz de dragul aprobarii.
O discutie reusita intre prieteni se poarta si evolueaza natural, din lucrurile si interesele pe care prietenii respectivi le au in comun sau in opozitie si care ii completeaza, fara nevoie de “hai, mai zi si tu ceva!”.
La fel discutia brandului pe pagina de Facebook ar trebui sa fie cu atat mai interesanta cu cat textele invita de la sine, nefortat, la reactie. Asadar, din maiestria si mai ales “caracterul” cui le scrie. Daca un brand va avea “caracter” de call to action, atunci e posibil sa i se potriveasca mai bine (=sa fie nevoit la) cele 2 concursuri pe luna si prietenul adevarat care la petrecere se cunoaste. Nu discutiile sau confesiunile. O prietenie trista si falsa, dupa parerea mea. Sau prea putin prietenie. Sau “friends with benfits”, spuneti-i cum vreti.
OK, e nevoie si de putin action, dar nu ca baza pe care construiesti o prietenie. Poate ca prietenul adevarat la nevoie se cunoaste, dar intrebarea este: se cunoaste daca-i ceri sau se cunoaste pentru ca e adevarat, fara sa-i ceri?