N-as fi crezut ca lui Basescu ii plac filmele europene, dar asa as fi tentata sa apreciez, judecand dupa ha-ha-ha-ul auzit la un moment dat in sala de cinema, la proiectia The Commune de aseara. Atmosfera fusese faina pana la un punct, cateva rasete sugubete aplaudau calitatea scenariului, dar la un moment dat apare ha-ha-ha-ul de prost gust basescian. Greu de inteles – de catre un misogin probabil -, una dintre secventele cheie, in care Anna, in ziua in care isi pierde jobul de-o viata, incearca sa isi explice caderea si prin lipsa atingerii, lipsa contactului sexual si sugereaza “imprumutarea” propriului sot (arhitectul Erik, acum iesit definitiv din casnicie), de la versiunea ei mai tanara (Emma), de care acesta se indragosteste si cu care incepe sa traiasca intr-o camera alaturata, in cadrul comunitatii construite de Anna. Comunitate care penalizeaza insa rapid absurditatea cererii: “Ii ceri voie Emmei sa te lase sa te culci cu Erik?”. Ha-ha-ha…

Poate ca sunt eu misandrista (desi nu, filmul nu este numai despre infidelitate), insa cel mai sters personaj mi s-a parut Erik. El nu este preocupat decat de sine si cat se poate de satul de problemele femeilor in jurul carora traieste, repetand obsesiv: “cand sa dorm? cand sa muncesc? cand sa dorm? cand sa muncesc?”; el nu poate face fata problemelor, lesina cand se enerveaza, nu o poate ajuta pe Anna sa se opreasca din prabusirea ei atunci cand Emma il roaga sa intervina, anticipand parca incapacitatea lui, de care pe viitor va avea si ea parte.

Si poate ca sunt eu sensibila, insa dintre toate personajele, cel mai mult am indragit copilul bolnav de inima care avertizeaza de la bun inceput, pe oricine cunoaste, ca el va muri la 9 ani. Cine stie, poate ca daca dragostea romantica dispare dupa 3 ani, toate formele in care se transforma ea ulterior mor dupa 9 ani. Cand Freja, fiica cuplului central, isi aduce acasa iubitul, copilul bolnav de inima, indragostit de Freja, moare in bratele mamei sale, in care se adaposteste ca intr-un vis, lin si resemnat.

Cata nevoie avem de atingere, cata nevoie avem de oameni in jurul nostru, cat de mult ajuta prezenta lor in repararea unor relatii care oricum s-ar stinge sau in depasirea unor nefericiri personale, cum reactionam cand suntem fortati sa renuntam la identificari (jobul de-o viata al Annei), cat de mult putem controla reactiile in fata unor dureri sfasietoare (Anna, pentru ultima oara la pupitrul de stiri), cum decidem sa ii prezentam unui adolescent realitatea? Vedem si intelegem, dar cat reusim sa acceptam din diadele fataliste bine-rau, inceput-sfarsit, singuratate-colectivitate, dragoste-indiferenta (Erik ii marturiseste Annei infidelitatea cu mult calm, la fel primeste si ea informatia, Anna vine cu propunerea ca Emma sa se mute o vreme in comunitate, pana cei doi vor gasi unde sa locuiasca)?

Thomas Vinterberg, regizorul filmului, declara la o conferinta de presa recenta, ca a scris The Commune “as a love declaration to my childhood. There was a time when people were sharing and those days are over and I miss that. It’s a film about the impermanence of things. Time disappears, love disappears, life disappears and things are suddenly over and I’ll never learn to figure out why.”